Povestea de la Poarta Zmeilor

Construcția pensiunii Poarta zmeilor are ca punct de plecare Legenda peșterii Poarta Zmeilor. Pentru a da viața legendei, am început împreună cu cei care mi-au oferit ajutor, să cercetez împrejurimile, să ascult mărturiile sătenilor, să studiez ce mai este scris despre zmei și astfel am început ușurel, să refac, după puterile mele, așezământul acestora, așa cum am ajuns să înțeleg că acesta arăta, ba chiar am început să intuiesc și ce se întampla acolo, în vremurile lor de glorie.

1. Legenda

Povestea aceasta este de demult. De pe vremea când oamenii aveau timp, iar timpul avea clipe ce treceau una câte una. În Munții Apuseni, pe Valea Arieșului, în satul Sălciua, s-a născut o legendă. Zice-se că undeva, pe un vârf de munte, pe care oamenii îl numesc astăzi cu numele de Bedeleu, era un lăcaș al Zmeilor. Falnic, construit pe marginea unei prăpastii cu porți zidite din piatră și împrejmuit cu ziduri înalte, peste care nu se putea trece. Se spune că înauntru nu a intrat picior de muritor fără voia lor.

Pentru că barbații nici cum nu au putut intra să vadă ce este înauntru iar de văzut au văzut doar împrejmuirea din piatră si poarta care părea că urcă până la cer, aceștia au numit locașul și toată împrejmuirea, Poarta zmeilor. Azi a mai rămas doar portalul care împrejmuia poarta și o peșteră în care nu a mai rămas nici un fel de amenajare făcută de zmei, care poartă numele Poarta Zmeilor.

Zmeii sunt niște făpturi miraculoase. La chip, arată a om. Dar nu orice om: cel mai frumos și mai vânjos dintre pământeni. Mereu cu cămeșa aieptată și sumanii băgați în cizme! Aveau ei talente fără număr: cântau și din gură și din ceteră, compuneau versuri alese și se zice că atunci când dansau, încingeau podeaua de ieșeau scântei unde ei băteau cizma.

De multe ori, ei purtau pe chip o mască înfricoșătoare cu chip de balaur. Din această cauză, sătenii îi confundau cu balaurii, monștrii ce scuipau flăcări și vânau oameni. Aceștia trăiau în Tăul fără fund de la o margine îndepărtată a satului. Se bucurau ei să fie confundați cu balaurii! Toți le știau de frică și nimeni nu le cunoștea adevăratul chip! Dar ce le plăcea Zmeilor cel mai mult în lumea asta, era viața bună.

De fiecare dată când era joc în sat, veneau și ei. Așteptau ca bărbații să se șprițeze bine cu vin și răchie, iar când petrecerea era în toi, apăreau și ei în mijlocul mulțimii. Chiuiau și învârteau fetele, de bărbaților le venea a bea mai cu foc. Se întindea ospățul până dimineața, iar când sătenii se pregăteau să meargă spre casele lor, ia-ți femeia de unde nu-i! Nepoate, fiice, surori, ba se zice că până și femei măritate, erau răpite de zmei. Cele mai frumoase fete ale satului erau duse sus, în vârful muntelui. Mergeau sălciuanii cu furci și topoare, dar cum ajungeau la porțile cele înalte, acestea erau deja închise și nici chip să fie doborâte.

Sătenii se întorceau învinși și supărați, fără chip să poată face ceva. După câteva zile, fetele veneau acasă. Tot satul le aștepta acasă pe la porți, prin case sau prin curți, cu întrebări care mai de care mai șugubețe sau uneori extrem de grave. Erau sleite de puteri, fără vlagă să poată răspunde la vreo întrebare iar 3 zile doar dormeau. Când se trezeau, barbații, le întrebau ce s-a întâmplat la Poarta zmeilor iar copii sau nepoții mai curioși le întrebau cum arată înauntru.

Povestea lor era mereu aceeași:

„Ne-au dus acolo într-o sală mare. Era împodobită cu blănuri, trofee vânătorești, cu lemn frumos lucrat, peste tot. În mijloc, o masă mare și bogată. Mâncăruri cum n-am mai văzut la niciun ospăț și băuturi nemaivăzute încărcau mesele de ședeau să se rupă de atâta greutate. În capul mesei stătea Tatăl Zmeilor și povestea. Alături, Muma Zmeilor: frumoasă femeie, doar pe vremuri i se spunea Ileana Cosânzeana. Dar acum avea o privire foarte aprigă și părea ca ea conduce zmeii doar mișcând puțin din sprâncene! De jur împrejurul mesei, străjeri cu paloșe încovoiate vegheau pe cei de la masă asigurându-se că veselia nu va fi oprită de ceva nesăbuiți, de muritori sau mai rău de vreun Balaur rătăcit.

Pe noi ne-au dus la bucătărie, alături de pitici. Piticii sunt mulți, foarte veseli și ghiduși. Doar ei au voie să servească la mesele zmeilor bucate, doar de ei gătite și băuturi doar de ei știute. Ei se îngrijeau și ca zmeii să arate bine, să poarte haine curate și mai frumoase decât a orcărui muritor. Noi îi ajutam doar cu… spălatul vaselor! Vase, vase, și iar vase! Trudeam zi și noapte. . . muncă grea și anevoioasă! Când ne-au văzut că suntem istovite și abia ne mai ținem pe picioare, ne-au dat drumul acasă. Cu greu am ajuns în sat, dar iată-ne alături de cei care ne iubesc!”. Ăsta era răspunsul tuturor femeilor care veneau de la zmei.

Sătenii erau bucuroși să-și vadă femeile sănătoase acasă și nici că mai puneau vreo întrebare iar viața continua ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Asta pâna la următorul joc sau șezătoare din sat, cand zmeii dornici de viață bună cum îi știm o luau de la capăt și răpeau din nou pe ” bietele” sălciuane și le chinuiau cu spălatul vaselor la ospețele lor zile în șir.

Adevărul adevărat despre ce se întâmpla acolo îl cunosc doar acele femei din moment ce alt picior de muritor nu a călcat în locașurile lor iar altcineva nu a vorbit despre acele întamplări altfel decât așa cum au povestit acele femei obosite de atâta muncă.

2. După legendă

Aceasta este legenda care s-a păstrat de multă vreme în Sălciua și împrejurimi, iar eu, încercând să înțeleg de ce zmeii și-au asumat atâtea riscuri pentru spălatul vaselor, de ce ei nu mai sunt acolo sus unde se veseleau fără nici o grijă si de ce nu mai este nimic amenajat acolo, am început, împreuna cu cei care m-au ajutat, să cercetez împrejurimile, să ascult mărturiile sătenilor, să studiez ce mai este scris despre zmei și astfel am început ușurel, ușurel, să refac, după puterile mele, așezământul zmeilor așa cum am ajuns să înțeleg că acesta arăta, ba chiar am început să intuiesc ce se întâmpla acolo la ospețe, altfel decât din declarațiile “bietelor” femei răpite de zmei.

Pentru a afla adevărul a fost nevoie să deslușesc mai întâi anumite lucruri, cu care de altfel suntem obișnuiți dar pe care a trebuit să le privesc puțin diferit. Adică din perspectiva zmeilor:

Oare de ce pentru a o salva pe Ileana Cosânzeana întotdeauna pe celălalt tărâm mergea un Făt Frumos și niciodată nu mergea tatăl ei, vreun văr mai urâțel, dar vânjos sau mai mulți săteni?

Oare de ce când ajungea la locuința zmeilor, Făt Frumos, o găsea pe Ileana Cosânzeana relaxată, ba îl sfătuia chiar să se întoarcă, aceasta nedând vreun semn că ar vrea să sară repede pe calul năzdrăvan al lui Făt Frumos și să plece ca gândul de pe acel tărâm?

Oare de ce când sosea zmeul și începea lupta, Ileana Cosânzeana privea relaxată fără a încerca să îl ajute pe Făt Frumos, acesta fiind de regulă ajutat de o pasăre pe care și Făt Frumos o ajutase odată când ea avea nevoie?

Oare de ce Ileana Cosânzeana se hotăra să plece cu Făt Frumos doar când aceasta vedea că zmeul a fost înfrânt în luptă?

Întrebările pot continua dar răspunsul este unul singur pe care deja l-ați ghicit sau îl veți afla din cele ce urmează.

Oare în toate situațiile în care zmeii răpeau Ilene povestea lor se termina la fel?

La Poarta zmeilor, nu! Aici, zmeii au fost altfel, poate au cercetat mai mult firea omenească atunci când se strecurau printre muritori, învățând de la localnici lucruri care le-au fost de folos sau poate dibăcia lor în a se folosi de vecinatatea balaurilor i-a ajutat, că doar și zmeii știau că balaurii, atunci când ieșeau din Tăul fără fund făceau furtuni cu fulgere și trăsnete, făceau să fie chiar și grindină iar vremea rea se întindea peste tot pe unde aceștia mergeau, făcând multă groază printre muritori.

Nu degeaba au învățat ei să-și meșteșugească și să poarte acele maști cu chip de balaur care făceau să fie confundați cu balaurii și care i-au scos din multe încurcături despre care încă se mai povestește printre zmei.

Poate și rudele lor mai îndepărtate, străjerii, au fost mai vigilenți și au știut cum să se organizeze și cum să se apere, pentru ca nici un Făt Frumos să nu intre pe tărâmul zmeilor. Sau cine poate știi, poate chiar și aici zmeul s-a luptat și cu Făt Frumos, zmeul dupa cum se vede dovedindu-se mai puternic. Aceasta este doar o posibilitate care nu a fost dovedită până acum și nici nu s-a povestit. Dar să dăm zmeului ce este al zmeului și să recunoaștem că mai importante au fost priceperea și talentele lor nebănuite care au făcut ca aceștia să poată trăi cu Ilenele lor fericiți până la adânci bătrâneți.

3. Conviețuirea

O mare întrebare care m-a urmărit multă vreme, atât pe mine cât și pe cei care m-au ajutat să o deslușesc, a fost dacă zmeii chiar au existat și dacă da, atunci de ce nu mai sunt pe tărâmul lor? După multe cercetări am ajuns la convingerea că aceștia și-au părăsit tărâmul din cauza oamenilor, de bună voie. Acum știm cu toții că zmeii au dat dovadă de multă iscusință și talente nebănuite în tot ceea ce au făcut. Cercetând, am constatat că iscusința și talentele oamenilor, nebănuite de zmei, a făcut ca aceștia să-și părăsească tărâmul pentru totdeauna. În mod cu totul surprinzător, concluzia privind cauza plecării zmeilor de pe tărâmul lor, este urmatoarea:

Au trecut mulți ani și multe fapte s-au întâmplat de când Zmeul Zmeilor a început să viețuiască cu familia la Poarta Zmeilor iar muritorii de rând au început să construiască șosele, mașini care mai de care mai tari, ba au început să folosească și curentul electric cu tot ce înseamna asta. Zmeii, văzând belșugul din sat și traiul bun și ușor pe care îl duceau sătenii s-au hotărât să-și abandoneze locașul și să cutreiere lumea.

Au avut grijă ca nimic din ce au construit acolo, pe tărâmul lor, să nu rămână în picioare, ba nici pe jos nu au lăsat vreun semn al trecerii lor. Doar portalul de piatră din fața intrării în peșteră, care altădată găzduia ospețele lor, a mai rămas în picioare ca mărturie a vremurilor de demult.

Plecați în lume de pe meleagurile lor, mereu puși pe voie bună, dar cu aceleași talente care amețeau fetele și stârneau invidia bărbaților, stau deghizați printre oameni, iar când află că e joc și voie bună, apar și ei, iar petrecerea se încinge mai tare. Caută mereu o Ileană Cosânzeană pe care să o seducă și să o răpească. Nimeni nu știe unde sunt, dar dacă vreți să-i cunoașteți, îndreptați-vă spre locul unde oamenii au inima ușoară și sângele de foc!

4. Reconstituirea legendei la pensiunea Poarta zmeilor

Dar iată cum a început și a continuat povestea zmeilor și cum au început ei să amenajeze acel minunat spațiu care azi e cunoscut ca Poarta zmeilor și pe care eu am început cu ani în urmă să-l reconstruiesc tot în Sălciua, împletind povestea zmeilor cu povestea pensiunii:

La început, un pui de zmeu rătăcitor s-a aciuat prin părțile Bedeleului, în apropierea localității Sălciua. Plăcându-i locul, fiind înalt, de unde se vedea peste tot ținutul, ferit de ochii iscoditori, a început să-și încropească un adăpost dintr-o cameră frumoasă, amenajată cu toată priceperea lui, unde să poată sta și de unde să poată supraveghea tot ținutul și bineînțeles, nelipsita bucătărie și sală de ospețe cu care el era învățat încă de mic, de pe vremea când era pui de zmeu. Acesta a fost primul sălaș construit de zmeu. La și numit Casa zmeilor, cu gândul că acolo va locui toată familia pe care și-a propus să și-o întemeieze.

Prima cameră pe care a construit-o a fost a lui. Camera în care zmeul se retrăgea după ospețe. Era cunoscută de toți zmeii cu numele de camera Zmeul zmeilor. Este una dintre cele mai mari camere, pentru că zmeului îi place traiul bun. A adus cu el de sus, din creasta muntelui, lemn pentru a-și face camera frumoasă și blănuri pentru a se încălzi.

Și-a poziționat fereastra astfel încât să poată veghea natura dimprejur, și să rămână mereu cu un ochi treaz în caz că balaurii atacă sau că vreun sătean se găsește curajos pentru a-și lua înapoi pe Cosânzeana cum îi plăcea să-i spună Ilenei lui pe care a întâlnit-o într-o zi trecând prin Sălciua și de care s-a îndragostit pe loc. A făcut ce a făcut și a dus-o la sălașul lui. Și acolo a rămas fără ca vreun Făt Frumos să încerce să o salveze. Chiar dacă a încercat de această dată nu a reușit, iar Zmeul a trăit fericit cu Ileana lui până la adânci bătrâneți.

Pentru că o iubea foarte mult pe Ileana lui și ea pe el, a mai construit o cameră unde să poată sta doar ea. Numai zmeul zmeilor putea intra în camera Ileana Cosânzeana. Era construită lânga camera lui pentru a o putea păzi de oricine cuteza a se apropia. Iată că vremea a trecut și Cosânzeana a devenit mare împărăteasă peste Ținutul Zmeilor. Dacă înainte ea trebuia să fie cea ascultătoare, astăzi ea este stăpana casei. Are o cameră spațioasă și primitoare, aproape de cea a Zmeului. A fost amenajată cu dichisul ei și cu iscusința Zmeului. Cu timpul cei doi au avut fii, trei la număr sau cum știm noi, Pui de zmeu, care mai de care mai talentați.

Puii de zmeu au crescut și au început să umble prin sat în căutare de fete, după cum au făcut toți zmeii din cele mai îndepărtate timpuri. Fiul mijlociu s-a îndrăgostit de-o sălciuancă cu părul ca de aur și cu ochii albaștrii ca văzduhul cerului într-o zi de vară toridă. Fiind primul care a dus acasă pe aleasa inimii lui, Muma zmeilor la numit Fiul îndrăgostit. Tatăl zmeilor a construit imediat camera Fiul indrăgostit, să fie doar a lui.

Puterea și frumusețea sunt un dat pentru Zmei, însă fără înțelepciune nu le-ar fi de niciun folos. De pe balconul camerei sale, fiul cel mare a observat mulți ani la rând viața sătenilor. Când sătenii se îndepărtau prea mult de la firea lucrurilor, acesta mergea în sat pentru a le aduce aminte de rânduielile vieții. Apoi, revenea pe tărâmul zmeilor, unde povestea fraților lui întâmplările prin care trecea printre săteni. Muma zmeilor, observând faptele lui l-a numit Fiul înțelept. Tatăl zmeilor a construit imediat camera Fiul înțelept, să fie doar a lui.

Fiul cel mic a fost primul care a cutezat să intre în luptă dreaptă cu balaurul. 3 zile și 3 nopți s-au tot luptat, 9 capete i-a tăiat fiul de zmeu namilei și tot atâtea i-au crescut la loc. Văzând balaurul că nu poate câștiga și-a luat tălpășița și s-a ascuns într-un tău fără fund. Zmeul, mândru de vitejia fiului său, i-a construit de îndată o cameră spațioasă din care să poată veghea asupra înălțimilor văzduhului și a grădinii zmeilor, ca nu care cumva să mai cuteze vreun balaur sau vreun Făt Frumos a se apropia de palat. Muma zmeilor, mandră de fiul ei, l-a numit Fiul viteaz. Tatăl zmeilor a numit camera Fiul viteaz, să fie doar a lui.

Și uite așa, prima casă construită de zmeul rătăcitor, care acum a ajuns zmeul zmeilor, s-a umplut, iar toată familia de zmei avea loc aici, după cum și-a propus zmeul zmeilor încă de la început.

Pentru că familia a devenit tot mai mare, urmând să crească și mai mult, iar zmeilor le plăcea doar să se veselească Zmeul zmeilor a hotărât că e nevoie de încă o clădire pentru adăpostirea ajutoarelor pe care deja se gândea să le aducă: piticii și străjerii, dar unde să stea în siguranță și ursitele puilor de zmeu. A numit-o Casa străjerilor pentru a-i onora pe neînfricații zmei, care nu se temeau de balaurii din Tăul fără fund sau cu atât mai puțin de vreun pui de om.

Pentru a fi în siguranță, au fortificat această clădire mai puternic decât orice altă construcție făcută de zmei vreodată și au construit-o chiar pe marginea prăpastiei deasupra celor mai înalte ziduri pentru a nu se putea ajunge acolo fără voia lor. Pentru a nu avea nici o grijă, aici aveau să mai locuiască și harnicii pitici și ursitele puilor de zmei.

Când a isprăvit treaba, Zmeul zmeilor, a chemat la el niște rude mai îndepărtate să fie străjerii ținutului lui, faptele lor de vitejie fiind cunoscute în toată lumea zmeilor, ba chiar și a muritorilor de rând. Străjerii sunt jumătate zmei, jumătate oameni. Ei cunosc secretele zmeilor, însă, dacă e nevoie, se pot pierde cu zilele între săteni și nimeni nu și-ar da seama că ei sosesc de pe celălalt tărâm. Au o forță de nebănuit și înțelepciunea bătrânilor. Zmeii le-au construit o cameră călduroasă în casa străjerilor, aproape de poarta ce străjuiește palatul. Au numit-o camera Străjerilor. De acolo, ei urmăresc pe toți cei care se apropie și nimeni nu poate să intre neinvitat.

Puii de zmeu au crescut și a venit vremea de însurătoare. Așa cum tradiția zmeilor o cere, ei au coborât în sat și și-au ales cele mai mândre fete de la joc. Blonde, brune și roșcate, erau îndemânatice în diverse meșteșuguri, dar și grațioase și sprintene când era vorba de cânt și joc. Puii de zmeu s-au îndrăgostit pe loc de ele și le-au construit o cameră doar pentru ele, unde să nu poarte deloc dorul pământenilor. Au numit-o Camera ursitelor.

Pentru ca ursitele lor sa fie în siguranță, au construit camera lor chiar în fața camerei străjerilor pentru ca nimeni să nu se poată apropia de ele, decât cu voia puilor de zmei. Și așa a și fost, iar ursitele lor, ce urmau să devină mume de zmei, și-au însușit rapid noul pământ miraculos. Și uite așa, puii de zmeu au avut și ei la rândul lor pui de zmei, cu ursitele lor cu care au trăit fericiți până la adânci batrâneți fără ca vreun Făt Frumos să reușească să le întrerupă frumoasa poveste.

Mai aveau zmeii nevoie și de ajutoare prin casă. Așadar Zmeul a chemat la palatul său Piticii din Răsărit: o trupă harnică și veselă care era vrednică în muncile casei, dar și mereu pregătită pentru distracție. Iată că anii au trecut și toată lumea vedea piticii ca parte din familia zmeului. Legenda spune că piticii sunt singurii muritori care au reușit să se întovărășească cu zmeii și să învețe de la ei ce e mai bun. Au primit camera Piticii răsăriteni construită special pentru ei în casa străjerilor.

Dar iată că sătenii au început să-și schimbe modul de trai. Pe când sătenii au început să se bucure tot mai mult de binefacerile curentului electric, și altor descoperiri ale muritorilor de rând, pe care zmeii, la început, nu au prea pus preț, Zmeul zmeilor a chemat la el Piticii din Apus: o trupă cu orgolii mari, pricepută la folosirea celor mai noi tehnologii și mereu în căutarea motivelor de distracție. Ei se ocupă de reparații și în continuu caută să aducă îmbunătățiri vieții lor cotidiene. De la acești pitici au aflat Zmeii de internet. Au primit camera Piticii din Apus construită special pentru ei în casa străjerilor.

Iată că anii au trecut și toată lumea vede piticii ca parte din familia Zmeului. Din păcate, a fost și începutul vremurilor în care zmeii au început a se gândi să părăsească acel spațiu în care trăiau din dorința de a se bucura mai mult de cele lumești, necunoscute lor până atunci.

Puii puilor de zmei au crescut mari și tot mai jucăuși. Educația lor este importantă, pentru că trebuie să ajungă cel puțin la fel de zmei ca tații lor: să aibă trupuri vânjoase și sprintene, să cunoască ritmul muzicii, iar mintea să le fie ageră și în științele exacte, dar și în cele umane. Pentru aceasta, Tatăl Zmeilor a chemat-o pe tărâmul lui pe Zâna Cea Bună, Ada.

Ea a venit, însă cu o singură condiție: să primească propria ei cabană. Greu s-a lăsat Tatăl Zmeilor înduplecat, dar Zâna Ada era cea mai iscusită educatoare din întregul tărâm al oamenilor. Din lemn și piatră i-a construit o cabană micuță și călduroasă pe care a numit-o Casa Ada – Zâna Cea Bună. La cererea ei, a pus paturi mari, pentru ca puii de zmei să poată dormi alături de ea. Astfel, Zâna Ada veghea la educația lor zi și noapte. De fiecare dată când zmeii cei mici ies la vânătoare, blana animalului este transformată într-un trofeu ce decorează pereții camerei.

Legenda spune că, odată ce ai stat cu zmeii la masă, ai prins și tu puteri miraculoase. Poți să cânți ca ei, să joci ca ei și… să iubești și să fii iubit cum doar pe tărâmul zmeilor se poate! Despre petrecerile din șezătoarea zmeilor, construită de chiar zmeul zmeilor, au scris mulți pământeni, dar nimic nu se compară cu experiența trăită aici. La ceas de seară, zmeii își scot măștile și noaptea este cuprinsă de magie. Iar magia de aici va rămâne ferecată de porțile locului și niciunui muritor nu îi va fi dezvăluit ce s-a întâmplat.

Asta e tot ce am putut descoperi și construi până acum împreună cu cei care m-au ajutat.

Povestea continuă și ce e mai important, continuă printre noi, oamenii, datorită iscusinței și talentelor noastre, ale muritorilor de rând, pe care chiar și zmeii au fost nevoiți să le recunoască atunci când de bună voie au părăsit ținutul lor și au coborât printre muritori.

Dar să nu uităm că nimeni nu știe unde sunt și dacă vreți să-i cunoașteți, îndreptați-vă spre locul unde oamenii au inima ușoară și sângele de foc!